M-arunc pe scaunul din dreapta și dau drumu genții jos, între picioare. Desfac smuls un pachet de țigări și-mi potolesc cu greu mâinile din tremurat, măcar cât e flacăra brichetei aprinsă. Fumez și privesc obsesiv vitezometrul...Îmi zboară gândul și fac planuri cu viteze amețitoare. Toate mașinile merg parcă numai în calea noastră . Văd cum bate să trecă acul de 160 și mă gândesc ce trist ar fi să mor înainte s-ajung la ea... Mi se scurge pe obraji rimelul ce mă ținuse frumoasă toată ziua. Aș mai fuma o țigară. Și-nca una. M-abțin. Mă șterg apăsat la ochi și mă gândesc ce caraghioasă oi fi așa roșie și mâzgălita cu rimel și tuș... Mă ustură pielea pe lângă ochi. Și pe lângă inimă mă ustură. Înăuntru.
Intru-n dormitor și evit s-o privesc în ochi. I-apuc în grabă geanta și mă tot uit cu coada ochiului la ea să văd cum arată. Și nu-i nevoie decât de câteva secunde în care să văd niște obraji palizi și-mi dau seama că-i istovită de dureri.
Se urcă-n mașină și stă linistită în spate, uitându-se pe geam tot drumu`. Bag mâna printre scaune și-o apuc de două degete. Și-o țin așa tot timpu`...
"Doamna Oancea!! Haideți! " Sar de pe scaun, o apuc de mână și-ncep ca o nebună s-o târăsc spre urgențe.
"Dumneavoastră n-aveți voie!! Stați aici! " Și mă oprește c-o uitătură groaznică un paznic mai slab și mai amărât ca mine.
Și stau. Fumez iar. Cele mai crunte scenarii mă fac să-mi pierd mintea... Şi-aştept. Și-o văd cum iese încet dup-o vreme, ținând dezorientată o foiță-n mână. M-abțin cu greu să fiu isterica și să-i smulg foaia să văd eu neapărat ce scrie...O iau încet, citesc, mă lămuresc. Și-mi dau seamă că și ea e lămurită. Plecăm încet prin curtea spitalului c-o foaie și c-o gentuță cu papuci, pijamale și periuța de dinți. Mergem încet, de parc-am fi rezolvat tot și ne punem una alteia întrebări stupide. Aș vrea să mă opresc, să mă așez jos și să plâng acolo până iese toată otrava din mine...
Mă-ntreaba dacă am mâncare pentru mâine. "Da mamă, am de toate,stai liniștită! " Și-ncerc să-mi amintesc măcar unde-i în casă frigideru`...
"Taxiii!" Cu grijă că nu dorm eu la ora aia, se uită la mine lung și-mi tot șoptește că pastilele astea noi le luăm mâine, că acu` e târziu! Îi cer taximetristului să mă ducă la o farmacie non-stop. Mă duce. Aștept atât de tare să mă dau jos că mi se pare că nu se mai termină drumul. Cobor și-ncep să traversez spre farmacie. Rămâne-n taxi și-i simt ochii lipiți de spatele meu. Îmi număra pașii... Și eu nu mai pot să-mi număr lacrimile. Plâng cu câteva sughițuri până ajung la geamu` farmaciei... Aștept la coadă și simt cum doi tinerei mă privesc ciudat. Dau rețeta. Aștept. Agale, fără griji, fără să-i zbiere ceva fața mea desfigurată de plâns, doamna de la farmacie începe să caute pastilele. Mă rezem cu capu` de geam si plang. Din celălalt capăt al farmaciei doamna se uită la mine și-ncepe să-mi vorbească. Mie-mi țiuie urechile prea tare că s-o aud. Dau din cap afirmativ gândind că poate nu trebuia să zic tocmai acum "nu!" ...
Vine, mi-aduce 3 pastile și-mi cere banii. Mă uit și-i zic : 6 !! Întreabă mirată pe deasupra ochelarilor "Ce 6?! "
"6 pastile are de luat doamnă!! 6 !! ! Vedeți? Scrie aici! 6 !!!" Întind foaia și-i arăt!
Strâmbă din nas și pleacă. Mai cotrobăie o vreme prin niște sertare și-mi mai aduce trei. Îi dau 40 de lei și plec.
Traversez în grabă printre mașinile care claxonează.
In mijloc sunt desenate cercuri,colorate-n alb si rosu, din ce in ce mai mici, cu mijlocul rosu aprins. Asteapta cu ochii stransi, privind cu teama printre gene, sa se-nfiga adanc inc-un rand de cuvinte ascutite, inmuiate-n calimara cu otrava. Nu-i ciudat sa porti zilnic in piept o tinta facuta din amestec de suflet si piele?
Dup-o vreme ai umbla goala. Sa vin-un orb sa-ti citeasca pe suflet povestea scrisa intr-un Braille al durerii ...
N-am stiu ca se va sparge vreodata marea de cer. Ca se va propti valul de nori in varfuri de munte si-o sta acolo intepenit o vreme, cat sa facem noi niste poze... N-am stiut pana mai ieri nici ca Dumnezeu se taie-n razele soarelui cateodata si-i curg din vene apusuri de toamna... Nu simtisem pana de curand cum ma incalzeste un soare tintuit intr-un ecran. N-am zambit niciodata unui laptop sau unui display cat am facut-o , involuntar, in ultimul an, in ultimele luni...
Cateodata mi-e rau de zile. Le iau ca pe pastilele pe care le-as fi urat toata copilaria si-acu`, mare, tot as fi nevoita sa le-nghit ca si-atunci, cu prea putina apa. Ma trezesc in zile-n care n-am loc sa ma misc. De parca m-as imbraca uneori cu orele altui om... N-am timp sa traiesc timpul meu. Nu-i timp nici de gesturi, nici de vise cu par in vant, nici de ras cu pofta, cu gura mare, tare, fara oprelisti.... Fug intr-o poza. Momentele vietii mele sunt acolo. Vii, cu aroma mea de-atunci, cu caldura mainilor fine, cu mirosul ierbii, marii, noroiului uscat, clipele mele m-asteapta. Imi ramane trupul pe canapea si eu ma lungesc in coltul pozei si respir acolo sacadat pana-mi trec prin vene culori. Stau trantita, nepasatoare in clipele mele. Cu pofta cu care respiri aerul pur de dupa ploaie , inima-mi sta sprijinita de stern si priveste printre coaste.Cu ochii mari, fara sa respire,se uita la pozele ce-mi stau lipite de trup... Mai da inca una, si-nca una si simt cum se zbate mai tare.Si azi, ca si ieri, m-au salvat niste poze.... N-am inteles inca daca ma vor salva intotdeauna sau intr-o buna zi imi vor pune capat.
E-asa un frig... M-am trezit cu picioarele reci de parc-as fi visat cu labutele afara toata noaptea... Mi-am dat la o parte somnul de pe gene cocotandu-ma pe pervazul de la bucatarie pentru a admira cel mai frumos rasarit pe care l-am vazut de ceva vreme incoace. Din Vama n-am mai vazut atata sange spalacit scurgandu-se prin venele norilor. Rasarise si urca mai iute ca un zmeu ce taie vazduhul... Si eu, cu prea multe vise amestecate in cap tot mai stateam chircita si contorsionata pe geam... M-am dat jos cu chiu, cu vai dup-o vreme si in procesul complicat de escaladat caloriferul tot ma mai intorceam sa ma uit pe geam. N-am inteles nimic din randurile pe care nu stiu cine le scrisese pe nori... Parca si-acum cand tastez as mai da o fuga la geam sa vad dac-a mai ramas vreo litera...
E-asa un frig pretutindeni. P-afara, prin casa, prin mine... se zbat valuri de vant care pisca. Imi tin sufletul la geam si vad cum i se face pielea de gaina. In casa,tandem de pian si ganduri. Curge apa in cada si parc-as opri-o si i-as da drumu. Sa plece. Nu-i zi de baie azi decat daca s-a inventat spuma pentru relaxat sufletul. As face-o baie de cativa ani.... Si n-apuc sa sfarsesc gandul ca termin de fapt un dus de cateva minute care-mi aminteste si mai mult de temperatura d-afara... Striga pe mine toate picaturile de apa un "brrrrr" si mor absorbite de bumbac neiertator... Nu-i femeie care sa nu se regaseasca in combinatia de parfum-halat-cafea. Astea trei fac un foc mic in mintea mea si-mi mai incalzesc starea de spirit. Tremurand si cu vene rosiatice iesite prin piele, cheful pentru ziua de azi parca incepe sa se dezmorteasca... M-aranjez in fata oglinzii si tare mi-e c-am sa-mi desenez la ochi o linie stramba... M-as face draguta azi. Ma uit pe toate partile si parca ma exaspereaza pistruii astia care sapa prin fondul de ten. Doamne, astia nu "mor" niciodata?! Cum sa ma fac eu frumoasa cand parca m-a mazgalit cineva cu creionu`? In fine...cate-un strat din fiecare, un blush pe pometi si unul pe coaste, sa-i dau si inimii un pic de rosu`-n obraji... Mi-am desenat si azi un chip... ma duc sa ma expun pe peretii lumii ca-n fiecare zi.
Un pantof...amandoi...Geanta insfacata in fuga de pe birou...Iar nu stiu unde-s cheile...Am gasit!!!
Ma pipai pe la toate buzunarele in prag, nu cumva sa uit telefonu`.
Un zgomot deranjant incepe pe palier odata cu plecarea mea spre lift. Si astazi imi masor cadenta vietii in sunetul tocurilor...
Inauntru,pe fotoliu,sufletul meu inca sta infofolit in halat si scrie...
Nu te trezesc acu`. Ca si-asa cand iti spun ca esti cea mai buna din lume tu cauti cu ochii-n pamant un milion de motive sa ma contrazici. Parca ti-e rusine ca te-a ales tocmai pe tine Dumnzeu sa-mi fi cea mai buna mama. Si daca-ti spun c-am stat de fapt sa lucrez si nu ca sa te sun pe tine la 12 noaptea fix ai sa zici ca iar n-am sa ma odihnesc si-ar sa ma doara capu` maine. Ca am stat ani si-am incercat sa-mi dau seama din ce esti facuta. Si tu , mama, esti din cap pana-n picioare o grija. Doar atata ii mai ramasese Lui cand a fost sa vii pe lume. Si-am stat mama langa tine 19 ani si alti 5 pe sarite, de-mi venea sa ma prind de picioarele tale numai sa nu mai pleci... Si-am luat din tine cate-un pic. Pe masura ce-am putut sa ma zidesc am tot venit si-am furat din tine ce-am vazut mai de pret. Ma-ntreb cateodata daca-s vinovata. Ma-ntreb de te-am vlaguit mama de viata si putere. Si daca da... ce le-am facut? Ca nici la mine nu-s! Furate, cum iti spuneam , le-oi fi ascuns asa de bine ca nici eu nu mai stiu unde... Cateodata mama as pleca pe jos la tine. Nu-i ciudat? Ca parca dincolo de tot ce am , ce fac, ce simt, nu ma vindec de-a fi copilul tau. E cumva o maladie ce ma face om frumos dar ma sapa incet inauntru. M-as intoarce vesnic la tine si-am s-o fac. Ca azi, cand vin la tine calc praguri straine... nu alea peste care mi-au trecut prima data genunchii. Si totusi, cand te vad prin geam mi se pare ca nu se mai termina aleea... Nu-i nicaieri loc mai bun de plans si simtit dureri decat langa tine... indiferent unde-ai fi tu.
Am sa rup in noaptea asta florile mari, galbene, ce trec peste gardu` de la drum!! Alea mama pe care le-aveam noi acasa acum 15 ani!Pana maine dimineata ajung...
Nici pana la aniversarea asta n-am reusit sa inventez cuvinte destul de marete pentru sufletul tau!
La multi ani cea mai buna mama a mea din lume!
Mi se-asterne mintea goala,
pe pontonul de rugina
si tot tremur-asteptanda
timpul ce n-ar sa mai vina.
Nu-s doar valurile planse,
nu-s doar scoicile crapate
si prin suflet zac razlete
zeci de gloante desenate.
Se preling din rani cuvinte
si se sinucid in mare.
zac si-astept sa-mi curat trupul
de cuvinte-apasatoare.
S-a scurs mintea printre scanduri
picurand de pe ponton.
de voi adormi in mare,
azi sa ma lasati sa dorm.
A inceput nostalgia de ziua mea. Mai devreme mult ca-n alti ani, mai tarziu decat va incepe la anu` , ma macina usor de vreo doua zile. Ma trage de maneca oriunde as fi, imi lipeste de retina numai poze de la aniversarile mele din copilarie. Azi mi-a lipit pe ochi una in care am stat cu tata la poza. Dar s-a terminat filmu` si-am iesit amandoi fara cap. Nu conteaza, pe tata pot sa-l recunosc oricand si dupa picioare. Si chiar mi-a placut intotdeauna poza aia...Pe unde-o mai fi ea... Si-a mai aparut aseara nostalgia cu niste poze in brate, pe care usor, usor le mai bagasem sub pres, acolo in minte. Ba cu mine si cu mama, ba cu mine si copiii, ba in camera mea. E-un maraton de intrebari in cap, e tot o ingramadeala de fiori. Mi se plimba niste momente prin cap, de mana, doua cate doua, nu li se mai termina randul... Mi-au tocit podelele,ma doare sufletul cand ma calca apasat. Tot inghit in sec, parca mi-ar fi pofta sa mai traiesc acasa. Parca mi-ar fi sete sa mai beau din cana de la fantana din fundul gradinii.... Mi-asa un dor de gustul vremurilor noastre.... Mica,mare sau batrana, mai tanjesc dupa ceva. Inca mai zambesc la gandul ca voi primi tort. Ce stupid, nu? Si-mi doresc de vreo 3 ani sa mai primesc gladiole. Nu-s frumoase, nu miros, dar sunt drepte,multe si-nflorite in pozele de cand am implinit 3 ani.Le vad mereu, le vreau. Sunt traditia de ziua mea. Erau ....ca s-a oprit traditia cand ne-am oprit si noi din a mai exista...
Ironic sau nu, din noi 3 au ramas doar pozele....
Inspaimantat se-acunde-n mine,
Un suflet biciuit de vremi.
Mai tremura pitit sub pleoape
I-e teama ca n-ai sa-l mai chemi.
Mai striga azi plimbandu-si pasii
Prin odaia dinauntru.
Sta rezemat sub negre stresini
Prin pielea rece-i bate vantu`.
I s-au tocit demult papucii
Ce l-au purtat prin amintiri.
Si-i tot zambeste sec nalucii
Ce-l pacaleste din priviri.
S-a `mbolnavit de neputinta.
De nestiinta drumului.
De-ai mai fi fost o zi fiinta
Sa stai la capataiul lui.
Stiti filmele alea politiste cand el ii arata ei cate rani a avut in lupte?
Ma gandeam daca p-alea dinauntru le punem la socoteala.Si daca avem voie sa smulgem bandajele si sa le aratam si p-astea care inca sangereaza....Si ma mai gandeam cumva daca ne-om mai intoarce vreodata-n vremurile alea cand n-am stiut sa ne aparam....
Se zbate-un fulger mai sa rupa ceru`.
Eu il privesc oftand prin geam stropit.
Se zbate tot si-n casa mea cu ganduri....
N-ai mai ajuns,n-ai mai plecat sau n-ai venit.
Trosnesc adesea blocurile negre.
Se mai lovesc napaste de pereti.
Trosnesc si-n mine zeci de valuri grele.
Sa nu ajungi,sa nu mai vii,sa nu mai pleci.
Se scurge-ncet din crapaturi culoarea,
Peretilor le curg doar lacrimi gri.
Se scurge sangerand prin mine gandul
Ca n-ai ajuns si nici n-ai sa mai vii.
Şi-au aşezat într-un final scaunele. După ce la un momendat aveam impresia că se trag cu ele prin sală intenţionat, copiii s-au liniştit. Încă mai cred că fiecare părinte a avut la îndemâna un distonocalm şi-o sticluţa cu apă ca alea pe care le târam după noi în clasele I-IV. Au tăcut cumva, s-au liniştit cumva.... numai piciulică din faţa mea mai scâncea că fetiţa mai mare de lângă îi tot dă peste ochelari. A tacut şi el dup-o vreme şi-a stat atent la spectacol, aşa cu ochelarii strâmbi ca Ciorbea. Mă amuza pe de o parte... pe de alta îmi venea să îi iau ochelarii, să-i zic şi "aragaz cu 4 ochiuri " şi să-l trimit la ma-sa. Care, fie vorba între noi, stătea relaxata lânga şi îşi citea sms-urile. Profesoara de pian, mai transpirată puţin decât Cotabiţă, îşi liniştea elevii ţipând la ei. Ce-i drept, nici gură de copil nu s-a mai auzit dup-o vreme. Şi-au început. După primele melodii, urâte, fără vreo noimă pentru nervii mei deja greu încercaţi, am început să-mi dau seama cât de bine cântă copiii aia smuciţi de profesoară. Nici un sunet nu era greşit, nici o notă nu era mutată cu forţa de pe portativ de vreun copil neatent. Şi-am început să-mi descârlig uşor mâinile de pe nuiaua imaginară cu care, în mintea mea, deja făceam ordine p-acolo. Topeau sunetele pianului din ce în ce mai multa gheaţa. Un şuvoi de încântare îmi inunda inima. Îmi plăcea! Îmi plăceau copiii ăştia talentaţi care-mi puseseră răbdarea la încercare! Am şi aplaudat! Meritau! M-aş fi ridicat şi-n picioare, dar mi-era că încep sa fac valuri cum am învaţat în galerie pe Ştefan cel Mare. În sufletul meu însa, în faţa acelor copii, am aplaudat în picioare!!! Şi-am uitat de scrâşnetul scaunelor, de ţipete, de picioarele pe care în mod repetat mi le-a tras un băieţel peste balerini şi geanta de la aparat. Am uitat şi că am în concurs o fetiţa, care la două scaune distanţă transpiră şi se foieşte continuu. Am uitat cam tot. S-au aşezat cuminţi pe scaune gândurile mele şi-au început s-asculte pianul. Şi-mi pătrundeau în urechi note şi-n suflet răsunau înmiit. Contorsionat, chircit, prăvălindu-se prin mine, pianul zguduia tot. Şi l-am lăsat să zbiere înăuntru, să zdruncine simţiri. Mi-am dat seama că oricum în urletul din mine pianul ăsta va fi rege. Va da tonul plânsului, va spune el pe unde trebuie săpat şanţul pe care să curgă lacrimile. Am tăcut, am zăcut acolo pe scaun până cand am simţit pe obraji ceva fierbinte. Mi-am şters o lacrima fugită de-acasă, mi-am stăvilit alte câteva sute ce băteau cu pumnu` pe din-năuntru pleoapelor. Mi-am dat seama că-s între oameni, că nu pot să-mi las sufletul să strige din toti plămânii. Am tacut şi-am aplaudat. Şi-am mai apludat o data. Şi-aş mai fi facut-o de câteva ori... Înăuntru, abia se dezlănţuise furtuna. Am plecat. Sunt de ceva vreme acasă. Un cântec nesfârşit şi dureros încă mai rasună. În mine, pianul căruia nu i se mai misca acum nici o clapă... încă mai are ecou.
http://www.youtube.com/watch?v=MIr6PQf7rdU
Cred ca am reumatism in suflet! Ca mi s-au stalcit toate simtirile,toate iubirile,toate grijile! Li s-au inconvoiat degetele sentimentelor si nu se mai pot tine de nimic.Merge prin mine o inima batrana cu maini si picioare strambe.E tot o boala si-o suferinta in oasele ei.In picioarele ce-o tineau dreapta s-au zbatut junghiuri pana i le-au facut farame.Se taraste de-o vreme pe coate...e-o amestecatura de dare lasate prin praful din mine.Pamantul din urma-i are gust de sange.
Nu-i vorba ca nu m-as putea regasi.E vorba ca nu stiu unde-am plecat.E ca cum si-a facut bagaju` ceva in mine si-a luat-o la fuga prin labirinturi.Am timp s-alerg la toate iesirile,le vad,le stiu,le pot atinge.Dar bucatica rupta si fugita din mine nu vrea sa iasa.M-am asezat langa o usa,stau rezemata.Stau de vorba cu ea prin perete...imi plange-n hohote si nu poate rupe doua cuvinte.A crezut ca-i bine sa fie neagra cand toti in jur sunt albi si stramba cand toti sunt trasi la dunga.S-a intamplat insa ca cineva sa vina si sa-i faca morala despre cum nu e bine sa fie diferita.Si-a simtit nevoia sa plece.Ca asa stramba si neagra nu poate sa mai stea aici.Fie se decoloreaza si sta s-o calce altii in picioare pana o indreapta...fie isi va duce zilele in labirinturi,ascunsa de ochii plini de cutite ai lumii. Sughit si eu,cot la cot cu ea,nu-i destul de gros zidul cat sa nu-mi fie mila.... nu-s destule cutite in lume sa taie zalele ce ne unesc.
E-o mare de lacrimi intre mine si lume
Copacii sunt gri si plutesc.
S-a `necat si tulpina,se descopun astazi ramuri
In balti nesfarsite se contopesc.
E-o mare de sunet intre mine si tine
Cuvinte cu arme se bat ,se ranesc.
E-o zarva si-un vuiet intre mine si lume,
Dorinte sfarsite peste ochi ma lovesc.
Foto: Gina Buliga .
Sa ardem tacerea pe rug
Ca din jaru-i sa rasara cuvinte.
Sa sara din flacari doar lacrimi
Sa curga sfaramate prin minte.
Sa arda si rugul,sa ucida oftatul.
Sa alerge prin fum trupul meu,
Sa treaca in flacari prin gardul
Ce sta zidit astazi intre mine si eu.
Sa nu ma mai caute nimeni.Am plecat din mine astazi.Mi-am pus trei boarfe intr-o geanta si-am urcat in primul tren care duce departe.Sa ma duca si sa ma lase pe campuri,sa ma lase pe dealuri,sa ma lase unde nu cresc nici un fel de suflete,de cuvinte,de trairi.Sa n-am cu ce sa ma hranesc si sa mor.Am plecat azi ca nu am mai putut sa vad cum in transeele din mine se bat vise si zac apoi moarte.Au murit in mine sperante...E tot un negru si-un planset...Jelesc inca fiecare cuvant ce s-a nascut in suflet si s-a stins pana s-ajunga la gura...l-a strans de gat frica de-a nu rani,de-a nu durea pe altii.Lasa,mai bine sa ma doara pe mine.Am crezut odata ca e destul loc in mine si n-am stiut ca voi ajunge un depozit de cuvinte putrede ce ma vor imbolnavi.Nu mai raspund de azi de ce face corpul meu.Sa fie sanatos,sa-si vada de treaba.Nu ma cautati pe mine,aia din-nauntru.Am plecat sa alerg in uitare,sunt in drum spre nicaieri...si-mi atarna asa grele de picioare niste amintiri.....
Nu mai alerg ca altadata,
Cu foi pictate in culori,
Cu snurulete incurcate,
Cu zambete ce-alunga nori.
Nici ghiocei cu zumzet
Nu-mbraca aleea noastra,
Caci astazi nu mai suntem la casa parinteasca.
Stau pe loc oricat mi-ar cere picioarele sa umblu.Ca tot caut si nu-i nicaieri drumul meu.Toate drumurile poarta deja urmele pasilor potriviti....pentru talpile mele desculte nu-i nici un praf neumblat.I-a ramas doar mintii putere sa mai fuga...si din ce in ce i se taie si ei genunchii...Fiecare zi imi toarna inca o picatura incinsa de deznadejde pe piele si povara de-a fi un om inutil e cea mai grea pe care o poate indura o demnitate.Cand ziua iti pune soarele-n geam si tu n-ai motive sa te ridici din pat,nici sa iesi pe usa,nici sa zambesti....ti se destrama incet ,incet fiecare raza de pe cerul desenat cu grija in cativa ani grei.Si-au infipt ghearele in carne toate lucrurile ce au trecut vijelioase prin suflet... Si-am crezut ca trec si smulg din mine tocmai ca sa ma vindec frumos mai tarziu dar vad acum ca nu au fost decat un ghiont pentru ce avea sa ma sfasie cu adevarat...Ma intreb unde nu mi se leaga destinul.Ca poate era un fir prea subtire si s-o fi rupt..si poate nu stiu unde-i capatul,poate nu stiu cum sa-l leg...poate trebuie sa caut alta viata rupta-n doua si s-o leg de-a mea.Poate nu se va mai lega niciodata ...Ma intreb care mi-e vina.Sunt cobaiul unei puteri care trage de firele vietilor.Ma inconvoaie greutatea intrebarilor pe care le tin in brate.Mai strang la piept cate-o farama de prietenie ce ma tine tare,din atatea bucati in care ma sparg pe zi ce trece...mai strig la mine sa mai rezist o zi.Sunt suparata pe mine.Pe omul slab ce-mi locuieste-n suflet,pe mintea rusinoasa care nu indrazneste ,pe sufletul bun care-a aruncat increderea pe geam in bratele trecatorilor...Trupul sec,ce suna-a gol cand se loveste acum de oameni ....a ramas doar un decor...M-as opera de suparare.
N-ai plecat c-ai vrut tu...ai plecat cand n-ai mai putut sa duci o lupta. Si-ai fost asa viteaza sapte ani desi in sinea ta stiai ca nu poti iesi din razboiul asta cu capu` sus...Si-am stiut si eu ca va fi nevoie sa te las sa pleci odata... dar vezi tu.. ma mai ascultai si pe mine. Si-s egoista si spun c-as fi vrut sa mai ramai, sa ma asculti si acum. Ca degeaba intru pe usa si m-asez pe patu` tau. Podeaua de scandura lacuita nu zice nimic, nici macar nu scartaie...clapa sobei zace ruginita...icoana si tabloul cu tataie militar sunt inecate-n praf si tacere. Cuvertura tesuta la raboi, iarna, langa soba, ma-nteapa ca-ntotdeauna... si-ti ziceam s-o schimbi da` spuneai ca n-ai trudit degeaba... sa le purtam, ca-s din lana oilor noastre. Cana de tabla sta de paza langa o galeata ce-a uitat demult gustul apei... Zac pe pervaz ochelarii legati cu elastic, 2 creioane si-un tichet de pensie... E-atata vuiet in camera-asta mamaie... de ma dor urechile. Urla la mine peretii, ma-ngroapa-n amintiri din vremuri cand veneam si te strigam din poarta. Te strig si-acuma inauntru-mi de-mi sangereaza gatu`.... si m-auzi tu, sunt sigura! Dar ti-a luat Dumnezeu gura. Si uite-asa... nu poti sa-mi mai zici sa ma sterg la ochi si nici sa ma duci cu vorba ca va fi mai bine... Nu prea te credeam eu dar vezi tu... uneori cineva trebuie sa ma asculte si sa ma minta ca altfel ma usuc de tot...
Noi in ce lume am trait tata de nu am putut sa fim astfel?Cu ce dragoste m-ai crescut de mi-ai dat drumu s-alerg pe maracini?Cati mi-ai smuls din suflet cand n-am mai putut sa mai respir de venin?Te-ntrebi pe ce carari ma imprastii ca nu-mi ajung picioarele sa alerg dupa destin?
N-ai inteles nici azi cat mi-e de dor, ca mi-am lasat in
casa parinteasca 19 ani din viata...ca dupa fiecare usa unde ma piteam
atunci a ramas o farama din mine... ca aleea pe care veneam cu ghiozdanu-n
spate are crestate-n ciment urmele pasilor mei... Nu vezi tata langa
fantana umbra unui copil slab,cu flanerut de lana care scoate apa si
invarte roata? Nu ma vezi langa soba cu mainile rosii tinand ciorapii de lana sa se zvinte? Nu m-auzi tata tusind cand caram amandoi lemne cu bratu`pe drum? Deschide ochii mai tata si iesi la poarta! Ca-mi sta amintirea in drum, in fata portii si nu ma cheama nimeni inauntru!!
Ferice de voi copiilor care aveti mereu un tata ce v-asteapta cu drag sprijinit de tocu` usii...Mai intoarceti-va acasa cat va cheama sau cat v-asteapta...
Foto:Sorin Onisor.
N-am fost egoista vreodata....E-o greseala pe care n-am sa mi-o iert.
Cand tot se reduce la tine ... eu inca mai tac,mai astept.
Imparte lumina in patru
Cand ceata de-afara tot geme.
S-a stins pana si focul cel sacru.
Astazi tacerea de gheata se-asterne.
Foto:Cornel Pufan
Se-ascunde in sunet tot mai multa durere,
Ma rascoleste cand plange duioasa vioara.
Intinde mana si sterge pe obrazul in flacari
Izvorul ce curge din ochii de ceara.
Un infinit de atingeri pe clape lovesc,
Se naste in mine un vuiet nespus.
Se napustesc in urechi numai acorduri si lacrimi.
N-am apucat sa ma nasc si deja am apus.
Mai caut inca in carbunii ce-au mai ramas incinsi,
Dupa ce focul vietii noastre de lacrimi a fost stins.
Imi curge prin mine veninul.
Otrava de-a alege gresit.
Mai caut si astazi destinul.
Pierdut pe un drum nesfarsit.
Se-ncurca in cai neintelese,
Ma-mpinge spre oameni mai seci.
Si tot ce ma tine pe mine,
Te face pe tine astazi sa pleci.
Nu-i drum sa ma-ntorc fara grija.
Carare nu-i inapoi.
Ma cheama poteca cea-ngusta in tihna,
Aleg azi pustiul unde nu-i loc de noi.
Se spune ca trebuie sa vezi partea plina a paharului
Ma uit la el si-l sucesc pe toate partile. In fundu` lui abia se zareste o margica. Aia-i picatura mea. Departe de-a umple macar pe jumatate paharu`, picatura mea-i ca si uscata. Am s-o respir, am s-o traiesc, am s-o plang. Am fugit o vreme-n lume, cu paharu`-n brate. Am cautat cu disperare sa vad de unde si-l umplu altii.
Poate-as fi aflat vreodata dac-as fi avut taria sa calc peste toti maracinii...dar vezi .... talpile sufletului meu nu-s de piatra. Stau in loc de ceva vreme...ma tot uit inapoi. Nici aer, nici viata, nici lacrimi. Nu mai am ce pune-n el. M-as intoarce-n alta viata. Si-o iau desculta pe urma de cioburi. Paharu` gol al vietii mele s-a facut demult tandari....
Am sa mai tac si azi
Cum am tacut si ieri.
Ma mai ascund o zi
Sub munte de dureri.
Am sa mai las sa treaca
Un soare peste noi.
Ne pierdem toata viata
Neintelesi si goi.
Mi se bulucesc cuvinte,nu-si asteapta ca pan-acu` randu`.De cate ori inchid ochii siru`-i mai mare si cred ca-s date prin sticla pisata si-mi trec intentionat prin maxilar.De ce nu reusesc sa scriu de-aia as inchide ochii.Ca-n lumea mea de oameni orbi nu-mi zgarie nimeni lumina....N-am cum sa scriu c-am degetele reci,ca pe la 4 jumatate mi s-a pus un nod in inima pe care-l tot respir,c-as dormi in fotoliu cu o melodie pusa pe repeat,c-as vrea sa ma trezesc pe la 2-3 si sa mananc Finetti.N-am cum sa spun ca am in gat un nod de sarma ghimpata,ca la mana stanga imi tot cocleste verigheta...si dac-ar vedea mamaie ar zice ca sigur sunt bolnava de ficat da` eu sunt convinsa ca am ales o crema de maini proasta.Ca mi-as mai face-un ceai desi stiu ca nu l-as mai bea...ca si-acum am buzele crete de la primul ceai cu prea multa lamaie....ca junghiurile din tample nu m-au lasat nici dupa 3 saptamani si-ncep sa cred ca-s gandurile care-au iesit pe margini ,la lupta,inarmate cu andrele.N-am cuvinte azi sa scriu cat de multe zac in mine.Ca am o dorinta nebuna sa stau lungita la mare si sa-mi bage valurile nisip in par...c-as pleca prin toate padurile dupa niste pasari,c-as vrea sa stau la Braila pe faleza si sa adun chipuri in aparat. As vrea sa fie vara si sa dorm cu toate geamurile deschise si totusi sa ma invelesc si-n cap cu cearsafu`, sa merg 500 de kilometri cu masina doar ca sa vad un lac sau un deal...sa mananc 2 prajituri si-apoi sa-i urasc p-aia cu cofetaria!!!
Azi as sta sa ma ploua,as calca intentionat in baltoci...as iesi in parc exact cand incep picaturile si-apoi as lesina de frica la primu` fulger!
As asculta asta la nesfarsit....si-as mai vrea sa fiu si eu.
N-am mai intrat pe poartă de mult timp... am şi uitat cum scîrţîie sau cum se-aude cînd tragi zăvoru`. Am uitat cum se aud paşii pe alee... am uitat cîţi crini înfloreau în august de mirosea pe toată uliţa. Am uitat şi ce culoare are mozaicul de pe treptele din faţă... Şi cîte pisici se îmbulzeau să doarmă iarna pe trepte la uşa bucătăriei.... Am uitat şi cum miroase căldura de la sobă, cum îngheaţă mîinile pe toarta găleţii cînd scoţi apă la fîntînă... Am uitat cum vor gîştele să treacă gîrla iîngheţată şi le-alunecă labele în toate părţile... Am uitat cum veneam de la şcoală udă pînă la genunchi şi puneam ciorapii de lana pe sobă... Am uitat cum în casă m-aştepta mama, îmi punea să mănînc şi-apoi mă culca.
Am uitat de casă cînd ai închis poarta şi-ai rămas pe dinauntru. Ne-am privit o vreme prin gard şi-aş fi săpat pe sub el cînd dormi, să mai intru o dată şi să-nchid ochii pe perna mea. Să mă ridic dimineaţă şi s-o vad pe mama la bucătărie...
Pe alţii-i desparte Dumnezeu, pe noi ne-a despărţit durerea. Am uitat toate cele fiindcă am pus mîna la ochi. Cînd sunt oarbă mă doare mai puţin. Azi nu văd nimic de lacrimi. Iau mîna de la ochi şi deşi nu mă auzi, printre rîuri fierbinţi îţi spun "La mulţi ani TATĂ ! "
Nu-i nimic mai greu decît războiul din tine. Într-un corp mic să se omoare mii de soldaţi, să aibă toţi locul lor, s-alerge, să moară, să fie raniţi, să sîngereze-n tine... Cînd tu n-ai loc nici pentru toate gîndurile şi tocmai d-aia pe unele le dai afară pe urechea pe care-au intrat... n-ai răbdare cît s-ajungă la urechea cealaltă. Ar trebui să ai capu` mai mare de 10 ori decat corpul şi ţi-ar atîrna în faţă ca la desene animate... şi tot ar mai roi idei pe lîngă... Nu-i niciodată destul spaţiu pentru ce te frămîntă. Şi tot ce ţi se cuibăreşte-n cap se luptă apoi în corp. Se bat neajunsurile inimii pe unde se prind. Probabil îşi cară picioare, se trag de păr, îşi dau bobîrnace. Că altfel nu-mi explic de ce după cîteva nopţi de gînduri mă doare ficatu`! Cre` că principiile mele vechi, adînd înfipte cu forţa în creier au dat de dorinţele pe care le-am băgat în suflet pe furiş...Le-am dat voie să intre ... că tot bocăneau la uşă. Şi acu`...e război!!
Cum să îţi mai doreşti să intri cînd în faţa ta cineva încuie şi aruncă cheia? Cum să mai speri cînd vezi că nu exista un maine? Găsesc "soldaţii" din mine destule motive de cafteală. Şi cînd mă uit la ei ca proasta îmi dau seama c-au dreptate. Cum poate mintea unui om să îndobitoceasca inima? Cum poate un suflet legat la ochi să caute la nesfîrşit? Cum să-ţi scrii cît mai frumos sfîrşitul poveştii? Cînd alegi să te opreşti? Mai ţipi şi-a doua oară dacă prima dată ecoul nu zice nimic?
Faci din toate cîte-un pic pînă rămîi fără aer. Or să spună oamenii că te-ai prăpădit mai devreme decît era cazu`! Şi n-ar să ştie nimeni că în războiul din tine cineva fără să vrea... te-a ucis.
Simți? Stai cu capu` plecat și-ți curg prin tîmple imagini, te otrăvesc și ți se opresc în maxilare. Nodul din gît e prea mare să-l mai poți înghiți. Undeva, cineva are o mamă la care n-a ajuns, un tată pe care nu l-a sunat c-a fost prea ocupat sau a uitat ..... ori s-a gîndit ca are tot timpu` din lume. Timpu` ăsta nu-i. N-ai timp să spui mîine ce-ai simțit azi. Timpul adevărului nu-i altă dată. E cînd te rascolește. Iubirea nu-ți dă răgaz.Parinții tăi nu-s nemuritori, iubirea ta n-o să aștepte o viața s-o iei în brațe....Dă șansa cuvintelor atunci cînd stau toate grămadă pe vîrfu` limbii....Ai să ai și-așa un miliard de momente cînd ai să strîngi buzele sau ai să urli și n-ar s-audă nimeni. Vorbește-le pînă și pereților albi, poate cineva o să vadă sunetele de pe ei.... Plîngi cînd ți se împăienjenesc ochii, ascultă și cînd ești pe fugă, caută și cînd îți lipsește curaju`... Daruiește și ultima fărîmă de suflet. Undeva, cineva trebuie să te vadă. Dacă vieții tale i s-au închis ochii, un om care-o să simtă că esti oarbă o să-ți îndrume pașii.....
