Şi-au aşezat într-un final scaunele. După ce la un momendat aveam impresia că se trag cu ele prin sală intenţionat, copiii s-au liniştit. Încă mai cred că fiecare părinte a avut la îndemâna un distonocalm şi-o sticluţa cu apă ca alea pe care le târam după noi în clasele I-IV. Au tăcut cumva, s-au liniştit cumva.... numai piciulică din faţa mea mai scâncea că fetiţa mai mare de lângă îi tot dă peste ochelari. A tacut şi el dup-o vreme şi-a stat atent la spectacol, aşa cu ochelarii strâmbi ca Ciorbea. Mă amuza pe de o parte... pe de alta îmi venea să îi iau ochelarii, să-i zic şi "aragaz cu 4 ochiuri " şi să-l trimit la ma-sa. Care, fie vorba între noi, stătea relaxata lânga şi îşi citea sms-urile. Profesoara de pian, mai transpirată puţin decât Cotabiţă, îşi liniştea elevii ţipând la ei. Ce-i drept, nici gură de copil nu s-a mai auzit dup-o vreme. Şi-au început. După primele melodii, urâte, fără vreo noimă pentru nervii mei deja greu încercaţi, am început să-mi dau seama cât de bine cântă copiii aia smuciţi de profesoară. Nici un sunet nu era greşit, nici o notă nu era mutată cu forţa de pe portativ de vreun copil neatent. Şi-am început să-mi descârlig uşor mâinile de pe nuiaua imaginară cu care, în mintea mea, deja făceam ordine p-acolo. Topeau sunetele pianului din ce în ce mai multa gheaţa. Un şuvoi de încântare îmi inunda inima. Îmi plăcea! Îmi plăceau copiii ăştia talentaţi care-mi puseseră răbdarea la încercare! Am şi aplaudat! Meritau! M-aş fi ridicat şi-n picioare, dar mi-era că încep sa fac valuri cum am învaţat în galerie pe Ştefan cel Mare. În sufletul meu însa, în faţa acelor copii, am aplaudat în picioare!!! Şi-am uitat de scrâşnetul scaunelor, de ţipete, de picioarele pe care în mod repetat mi le-a tras un băieţel peste balerini şi geanta de la aparat. Am uitat şi că am în concurs o fetiţa, care la două scaune distanţă transpiră şi se foieşte continuu. Am uitat cam tot. S-au aşezat cuminţi pe scaune gândurile mele şi-au început s-asculte pianul. Şi-mi pătrundeau în urechi note şi-n suflet răsunau înmiit. Contorsionat, chircit, prăvălindu-se prin mine, pianul zguduia tot. Şi l-am lăsat să zbiere înăuntru, să zdruncine simţiri. Mi-am dat seama că oricum în urletul din mine pianul ăsta va fi rege. Va da tonul plânsului, va spune el pe unde trebuie săpat şanţul pe care să curgă lacrimile. Am tăcut, am zăcut acolo pe scaun până cand am simţit pe obraji ceva fierbinte. Mi-am şters o lacrima fugită de-acasă, mi-am stăvilit alte câteva sute ce băteau cu pumnu` pe din-năuntru pleoapelor. Mi-am dat seama că-s între oameni, că nu pot să-mi las sufletul să strige din toti plămânii. Am tacut şi-am aplaudat. Şi-am mai apludat o data. Şi-aş mai fi facut-o de câteva ori... Înăuntru, abia se dezlănţuise furtuna. Am plecat. Sunt de ceva vreme acasă. Un cântec nesfârşit şi dureros încă mai rasună. În mine, pianul căruia nu i se mai misca acum nici o clapă... încă mai are ecou.
http://www.youtube.com/watch?v=MIr6PQf7rdU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu