Mie mi-e frică de timp. Mi-e o teamă de nedescris de timpul care nu se mai întoarce, de vremea-n care stau departe de oamenii pe care-i iubesc de mă sufoc... Îmi sapă-n carne sutele de gesturi pe care nu le-am făcut și n-am să le mai pot face vreodată. Am să tânjesc toată viața după aniversările-n care trebuia să zâmbesc cu toată inima și n-am făcut-o căci au lipsit oameni importanți care să mă-mbrățișeze. Am să țin minte mereu toate telefoanele pe care mi-aș fi dorit să le dau ca să spun doar "Mi-e un dor groaznic de tine..." Am să mă tem mereu de timpul care s-a sucit de-atâtea ori că m-a făcut inumana de-s gata să nu mai simt nimic.
Timpul meu, așa cu brațele lui ciunte, nu mi-a fost niciodată cel mai bun tovarăs de drum. Ne-am luptat continuu și el, câștigând, fățarnic, mi-a luat părți din suflet și le-a dus departe.
Timpul, maestru în ale durerii, a plămădit dorul. S-aibă și el un acolit, să le știe oamenii de frică.
Nu s-a născut încă o pedeapsă mai mare decat doru`! Cum poate el , cu mâinile lui invizibile , să strângă de gât cu forța a o mie de soldați....Cum o fi putând el Doamne să îngenuncheze credința, speranța, zâmbetul? Cum de-l lași Tu să are cu plugul lui de amintiri prin pământul uscat din suflete?
Nu-i vreo boală mai cruntă pe fața Pământului decât dorul.
Născut, nu făcut, cel de o ființa cu timpul, care a grăit prin ...lacrimi.
Și Doamne, te rog , când și când mai adu-ne oamenii-napoi!
Mă ascundeam de vânt printre salcâmi
Şi miroseau cumplit a nemurire.
Prin miile de flori cu gust de spini
Mă rezemam încet cu sufletul de mine.
Şi mestecam cu inima la scoarţa
Copacului crescut peste sufletul meu.
Şi de frică să nu mor prea devreme
Făceam cruce cu limba în ceru` gurii, mereu.
" Da` tu ești supărată sau ce-ai?
Nu-s supărată, sunt obosită rău...
Eh mamă, mai odihnește-te și tu!"
Nu-s
supărată mamă. Sunt obosită de vreme și de vremuri ... Nu mai scap de
norii ăștia de deasupra capului ! Și nici vremurile astea-n care oamenii
uită să mai fie nu m-ajută să-mi descrețesc fruntea inimii. M-au ajuns
din urmă mamă furtunile de care-am fugit de mi-a ieșit sufletu`. Și
lumea asta de stane de piatră în care trăiesc m-apasă c-o greutate
infinită. Cum să ma odihnesc eu când vijelia și-a făcut loc în capu`
pieptului meu și toarce-acolo ca o mâță ? Nu pot să-nchid ochii că mă
cutreiera gândurile! Dintr-un cap în altu` mamă, jur că n-au liniște
toată noaptea! De nebune, prin toate ungherele , strigă, zbiară, stau la
taclale prin mintea mea și-așa cufundată-n neliniști.
Am
să mă linistesc când mi-o impietri și mie inima. Când mintea mea
ca o stâncă n-ar să mai nască temeri, nici griji, nici doruri mamă.
Atunci am să uit cum mă năruiam odată când ploua asupra-mi.
