Mie mi-e dor de tine de ieri. Mi-e dor de ieri dimineata, de cand ne-am baut cafeaua amandoua si-am vorbit despre nimic... De cand umblai inca prin casa, posomorata, impachetand niste tricouri intr-o valiza bleumarin. Si-aseara cand mancai pe coltu` mesei si nu scoteai o vorba, mi-era atat de dor de ma usturau obrajii pe dinauntru! Mi s-a facut dor de cand ti-ai rezervat bilet si-ai zis ca pe 13 tu pleci inapoi. De-atunci mi s-a strans inima si-a inceput s-o roada gandul ca n-ar sa fie vreodata destul sa te vad o luna dup-un an si jumate... Eu am mai plans in mine de multe ori zilele-astea cand te tineam de mainile tale moi, cu piele fina si cute mici sapate de vreme. M-am necajit tare cand au inceput zilele sa nu mai aiba rabdare cu noi. Cum nici viata n-a avut ragaz vreodata...
Nici azi n-a fost de-ajuns sa te imbratisez. Nici nu mai stiu ce ti-am zis la plecare. Imi tiuiau urechile si-am inghitit atatea cuvinte ca-mi stau si-acum in gat, innodate cu lacrimi. Mi-e dor de cativa ani mama, de cand alti copii isi tineau parintii de mana si noi ne intindeam mainile sufletului peste mii de kilometri si-abia ne-atingeam c-un deget.
La revedere mama! Te-astept deja desi in casa inca miroase parfumul cu care te-ai dat azi...
Mie mi-e frică de timp. Mi-e o teamă de nedescris de timpul care nu se mai întoarce, de vremea-n care stau departe de oamenii pe care-i iubesc de mă sufoc... Îmi sapă-n carne sutele de gesturi pe care nu le-am făcut și n-am să le mai pot face vreodată. Am să tânjesc toată viața după aniversările-n care trebuia să zâmbesc cu toată inima și n-am făcut-o căci au lipsit oameni importanți care să mă-mbrățișeze. Am să țin minte mereu toate telefoanele pe care mi-aș fi dorit să le dau ca să spun doar "Mi-e un dor groaznic de tine..." Am să mă tem mereu de timpul care s-a sucit de-atâtea ori că m-a făcut inumana de-s gata să nu mai simt nimic.
Timpul meu, așa cu brațele lui ciunte, nu mi-a fost niciodată cel mai bun tovarăs de drum. Ne-am luptat continuu și el, câștigând, fățarnic, mi-a luat părți din suflet și le-a dus departe.
Timpul, maestru în ale durerii, a plămădit dorul. S-aibă și el un acolit, să le știe oamenii de frică.
Nu s-a născut încă o pedeapsă mai mare decat doru`! Cum poate el , cu mâinile lui invizibile , să strângă de gât cu forța a o mie de soldați....Cum o fi putând el Doamne să îngenuncheze credința, speranța, zâmbetul? Cum de-l lași Tu să are cu plugul lui de amintiri prin pământul uscat din suflete?
Nu-i vreo boală mai cruntă pe fața Pământului decât dorul.
Născut, nu făcut, cel de o ființa cu timpul, care a grăit prin ...lacrimi.
Și Doamne, te rog , când și când mai adu-ne oamenii-napoi!
Mă ascundeam de vânt printre salcâmi
Şi miroseau cumplit a nemurire.
Prin miile de flori cu gust de spini
Mă rezemam încet cu sufletul de mine.
Şi mestecam cu inima la scoarţa
Copacului crescut peste sufletul meu.
Şi de frică să nu mor prea devreme
Făceam cruce cu limba în ceru` gurii, mereu.
" Da` tu ești supărată sau ce-ai?
Nu-s supărată, sunt obosită rău...
Eh mamă, mai odihnește-te și tu!"
Nu-s
supărată mamă. Sunt obosită de vreme și de vremuri ... Nu mai scap de
norii ăștia de deasupra capului ! Și nici vremurile astea-n care oamenii
uită să mai fie nu m-ajută să-mi descrețesc fruntea inimii. M-au ajuns
din urmă mamă furtunile de care-am fugit de mi-a ieșit sufletu`. Și
lumea asta de stane de piatră în care trăiesc m-apasă c-o greutate
infinită. Cum să ma odihnesc eu când vijelia și-a făcut loc în capu`
pieptului meu și toarce-acolo ca o mâță ? Nu pot să-nchid ochii că mă
cutreiera gândurile! Dintr-un cap în altu` mamă, jur că n-au liniște
toată noaptea! De nebune, prin toate ungherele , strigă, zbiară, stau la
taclale prin mintea mea și-așa cufundată-n neliniști.
Am
să mă linistesc când mi-o impietri și mie inima. Când mintea mea
ca o stâncă n-ar să mai nască temeri, nici griji, nici doruri mamă.
Atunci am să uit cum mă năruiam odată când ploua asupra-mi.
"Mie mi s-a omorat timpul , Onorata Instanta..."
Da, chiar asa. Al meu s-a sinucis cand a vazut ca-l pierd in van. Cand mi-am folosit zile-ntregi sa vorbesc, sa iubesc, sa caut. Am asteptat sa mi se-ntoarca ore de la cei carora le-am dat luni. Si daca nu s-a mai intors nici macar o secunda, timpul meu si-a luat zilele. S-a macelarit inainte sa-l omor eu ...cu zile. Inainte sa-l imbolnavesc de tot de canceru` asteptarii si-al sperantei. Timpul asta, singuru` bun ce-mi ramasese , a vazut ca nu stiu sa-l manuiesc. Ca un frate mai mare, ca o mama, ca un Dumnezeu mai mic, mi-a stat alaturi o vreme. Mi-a adus bucurie, m-a trecut prin necazuri, mi-a pus riduri, mi-a adus intelepciune. Mi-a facut daruri cand si cand .Mi-a dat cateodata si branci in noroi. Mi-a adus oameni ambalati in fericire si mi i-a dat fara sa fie Craciunu` sau Pastele. Tot el mi-a luat ce n-am stiu sa folosesc. Cand n-am stiut ce sa mai fac am zis ca le rezolva el pe toate. Ca timpu` stie sa le-aseze cum nu stie inima. Si toate pana intr-o zi. Cand timpu` meu a decis ca nu mai stivuieste nimic. Sa mi le fac singura. Ca stau asa ca o puturoasa si-astept sa-mi faca el ordine in viata. Si-a plecat nemancat, nelinistit, nefericit. M-a lasat sa-l astept si sa-l caut. Acum ma-ntreb de ce nu mi-am iubit timpul, de ce l-am impartit fara noima, de ce l-am lasat sa curga pana n-a mai fost.
Cine-i vinovat Doamne de moartea timpului meu? Ca parca n-as vrea sa fiu victima si inculpata in acelasi timp. Nu vreau sa-mi asum decesul celui mai de pret bun al meu. Cum nici el n-a vrut sa-mi vada inima moarta si s-a sinucis inainte sa ma descompun eu.
Cum am sa mai pot spune vreodata ca a venit timpul meu?
Citat: Marin Sorescu - Pricina
-"La mulţi ani tată! Să fii sănătos şi să ai gri...
- He he! Mulţumesc! Tu ce faci?
-..jă de tine... Bine, sunt la Bucureşti că am o petrecere disea...
-Aha.Bine, bine.
-Tu ce faci tată? E frig p-acolo?
-Eh, nu mai e chiar ger. Mi-am adus lemne aici în casă. Mă-tă mare a făcut nişte ciorbă şi mi-a adus şi mie... Stăm p-aici, aşteptăm să treacă iarna....ce să facem?
-Las` că trece...Aveţi grijă p-acolo. Să-ţi iei pastilele tată şi să fii mai atent cu tine...
-Da, acu` se face primavară. Ne descurcăm noi.
-Bine tată. La mulţi ani, să fii sănătos...Mă duc să mă schimb, că plec să iau ceva...
-Aha. Bine, bine. Du-te. Pa!"
Uneori e mai bine că nu m-asculţi sau nu mă-ntrebi. Uneori chiar n-aş ştii ce să-ţi spun. Cum să-ţi explic ţie mâhnirea pe care mi-o aduc momentele-astea? Cum să îţi spun că nu-mi amintesc decât o singura zi frumoasă de-a ta? Când au venit toţi pe la noi şi-am râs mult şi ne-am culcat dimineaţă de tot...
Mai ştiu când venea mamaie pe la noi de ziua ta şi-ţi aducea cămaşă şi şosete şi tu nu le purtai niciodată... Stăteai în pat şi făceai rebus. Ea stătea pe marginea patului şi noi o întrebam de tătaie, de oi şi de casă...poate nu şi-o da seama că tu n-ai să o întrebi ce face. Pleca amărâtă şi-n prag se uita la tine şi zicea " Pa măi Titi! "
Îi ziceai "Săru` mâna bre!" şi nu ieşeai după ea...Mergeam noi cu ea pân` la poartă. Mergea pe alee ţinându-şi mâinile la spate şi se-ntreba cu voce tare "Ce-o fi aşa uricios? " şi noi tăceam neştiind ce să-i răspundem...
Ce dor ne-o mai fi când nu ne-om mai vedea.... Deja ne-am pierdut unii de alţii. Ne-am închis în partea noastră de viaţa sau de cer şi trăim în labirintul nostru. Câteodată... ne mai vorbim prin pereţi. Pereţii depărtării, ai nepăsării, ai vremii. Câteodată nu mai ştiu cum arătaţi parcă...Cum nici viaţa noastră nu ştiu cum arată. Nu i-am gasit încă chipul, mereu în schimbare, mereu deformat de necazuri sau fericiri mărunte. E primul an cand mă întreb daca ţi-ai fi dorit tort şi cadou. E primu` an cand mi te-nchipui singur în casa şi mi-e o milă de nedescris...
Nu ştiu cum se face dar în ultimii ani...aniversarile noastre mi-aduc mai multe lacrimi decât bucurie...
La mulţi ani tată! Să fii sănătos şi să nu-ţi fie niciodată dor. Doar aşa ai să poţi trăi liniştit.
