E-o mare de lacrimi intre mine si lume
Copacii sunt gri si plutesc.
S-a `necat si tulpina,se descopun astazi ramuri
In balti nesfarsite se contopesc.
E-o mare de sunet intre mine si tine
Cuvinte cu arme se bat ,se ranesc.
E-o zarva si-un vuiet intre mine si lume,
Dorinte sfarsite peste ochi ma lovesc.
Foto: Gina Buliga .
Sa ardem tacerea pe rug
Ca din jaru-i sa rasara cuvinte.
Sa sara din flacari doar lacrimi
Sa curga sfaramate prin minte.
Sa arda si rugul,sa ucida oftatul.
Sa alerge prin fum trupul meu,
Sa treaca in flacari prin gardul
Ce sta zidit astazi intre mine si eu.
Sa nu ma mai caute nimeni.Am plecat din mine astazi.Mi-am pus trei boarfe intr-o geanta si-am urcat in primul tren care duce departe.Sa ma duca si sa ma lase pe campuri,sa ma lase pe dealuri,sa ma lase unde nu cresc nici un fel de suflete,de cuvinte,de trairi.Sa n-am cu ce sa ma hranesc si sa mor.Am plecat azi ca nu am mai putut sa vad cum in transeele din mine se bat vise si zac apoi moarte.Au murit in mine sperante...E tot un negru si-un planset...Jelesc inca fiecare cuvant ce s-a nascut in suflet si s-a stins pana s-ajunga la gura...l-a strans de gat frica de-a nu rani,de-a nu durea pe altii.Lasa,mai bine sa ma doara pe mine.Am crezut odata ca e destul loc in mine si n-am stiut ca voi ajunge un depozit de cuvinte putrede ce ma vor imbolnavi.Nu mai raspund de azi de ce face corpul meu.Sa fie sanatos,sa-si vada de treaba.Nu ma cautati pe mine,aia din-nauntru.Am plecat sa alerg in uitare,sunt in drum spre nicaieri...si-mi atarna asa grele de picioare niste amintiri.....
Nu mai alerg ca altadata,
Cu foi pictate in culori,
Cu snurulete incurcate,
Cu zambete ce-alunga nori.
Nici ghiocei cu zumzet
Nu-mbraca aleea noastra,
Caci astazi nu mai suntem la casa parinteasca.
Stau pe loc oricat mi-ar cere picioarele sa umblu.Ca tot caut si nu-i nicaieri drumul meu.Toate drumurile poarta deja urmele pasilor potriviti....pentru talpile mele desculte nu-i nici un praf neumblat.I-a ramas doar mintii putere sa mai fuga...si din ce in ce i se taie si ei genunchii...Fiecare zi imi toarna inca o picatura incinsa de deznadejde pe piele si povara de-a fi un om inutil e cea mai grea pe care o poate indura o demnitate.Cand ziua iti pune soarele-n geam si tu n-ai motive sa te ridici din pat,nici sa iesi pe usa,nici sa zambesti....ti se destrama incet ,incet fiecare raza de pe cerul desenat cu grija in cativa ani grei.Si-au infipt ghearele in carne toate lucrurile ce au trecut vijelioase prin suflet... Si-am crezut ca trec si smulg din mine tocmai ca sa ma vindec frumos mai tarziu dar vad acum ca nu au fost decat un ghiont pentru ce avea sa ma sfasie cu adevarat...Ma intreb unde nu mi se leaga destinul.Ca poate era un fir prea subtire si s-o fi rupt..si poate nu stiu unde-i capatul,poate nu stiu cum sa-l leg...poate trebuie sa caut alta viata rupta-n doua si s-o leg de-a mea.Poate nu se va mai lega niciodata ...Ma intreb care mi-e vina.Sunt cobaiul unei puteri care trage de firele vietilor.Ma inconvoaie greutatea intrebarilor pe care le tin in brate.Mai strang la piept cate-o farama de prietenie ce ma tine tare,din atatea bucati in care ma sparg pe zi ce trece...mai strig la mine sa mai rezist o zi.Sunt suparata pe mine.Pe omul slab ce-mi locuieste-n suflet,pe mintea rusinoasa care nu indrazneste ,pe sufletul bun care-a aruncat increderea pe geam in bratele trecatorilor...Trupul sec,ce suna-a gol cand se loveste acum de oameni ....a ramas doar un decor...M-as opera de suparare.
