Despre razboi

Nu-i nimic mai greu decît războiul din tine. Într-un corp mic să se omoare mii de soldaţi, să aibă toţi locul lor, s-alerge, să moară, să fie raniţi, să sîngereze-n tine... Cînd tu n-ai loc nici pentru toate gîndurile şi tocmai d-aia pe unele le dai afară pe urechea pe care-au intrat... n-ai răbdare cît s-ajungă la urechea cealaltă. Ar trebui să ai capu` mai mare de 10 ori decat corpul şi ţi-ar atîrna în faţă ca la desene animate... şi tot ar mai roi idei pe lîngă... Nu-i niciodată destul spaţiu pentru ce te frămîntă. Şi tot ce ţi se cuibăreşte-n cap se luptă apoi în corp. Se bat neajunsurile inimii pe unde se prind. Probabil îşi cară picioare, se trag de păr, îşi dau bobîrnace. Că altfel nu-mi explic de ce după cîteva nopţi de gînduri mă doare ficatu`! Cre` că principiile mele vechi, adînd înfipte cu forţa în creier au dat de dorinţele pe care le-am băgat în suflet pe furiş...Le-am dat voie să intre ...  că tot bocăneau la uşă. Şi acu`...e război!! 
Cum să îţi mai doreşti să intri cînd în faţa ta cineva încuie şi aruncă cheia? Cum să mai speri cînd vezi că nu exista un maine? Găsesc "soldaţii" din mine destule motive de cafteală. Şi cînd mă uit la ei ca proasta îmi dau seama c-au dreptate. Cum poate mintea unui om să îndobitoceasca inima? Cum poate un suflet legat la ochi să caute la nesfîrşit? Cum să-ţi scrii cît mai frumos sfîrşitul poveştii? Cînd alegi să te opreşti? Mai ţipi şi-a doua oară dacă prima dată ecoul nu zice nimic?
Faci din toate cîte-un pic pînă rămîi fără aer. Or să spună oamenii că te-ai prăpădit mai devreme decît era cazu`! Şi n-ar să ştie nimeni că în războiul din tine cineva fără să vrea... te-a ucis.