Cel de o ființa cu timpul...

Mie mi-e frică de timp. Mi-e o teamă de nedescris de timpul care nu se mai întoarce, de vremea-n care stau departe de oamenii pe care-i iubesc de mă sufoc... Îmi sapă-n carne sutele de gesturi pe care nu le-am făcut și n-am să le mai pot face vreodată. Am să tânjesc toată viața după aniversările-n care trebuia să zâmbesc cu toată inima și n-am făcut-o căci au lipsit oameni importanți care să mă-mbrățișeze. Am să țin minte mereu toate telefoanele pe care mi-aș fi dorit să le dau ca să spun doar "Mi-e un dor groaznic de tine..." Am să mă tem mereu de timpul care s-a sucit de-atâtea ori că m-a făcut inumana de-s gata să nu mai simt nimic.
Timpul meu, așa cu brațele lui ciunte, nu mi-a fost niciodată cel mai bun tovarăs de drum. Ne-am luptat continuu și el, câștigând, fățarnic, mi-a luat părți din suflet și le-a dus departe.
Timpul, maestru în ale durerii, a plămădit dorul. S-aibă și el un acolit, să le știe oamenii de frică. 
Nu s-a născut încă o pedeapsă mai mare decat doru`! Cum poate el , cu mâinile lui invizibile , să strângă de gât cu forța a o mie de soldați....Cum o fi putând el Doamne  să îngenuncheze credința, speranța, zâmbetul? Cum de-l lași Tu să are cu plugul lui de amintiri prin pământul uscat din suflete? 
Nu-i vreo boală mai cruntă pe fața Pământului decât dorul.
Născut, nu făcut, cel de o ființa cu timpul, care a  grăit prin ...lacrimi.
Și Doamne, te rog , când și când mai adu-ne oamenii-napoi!