Da, chiar asa. Al meu s-a sinucis cand a vazut ca-l pierd in van. Cand mi-am folosit zile-ntregi sa vorbesc, sa iubesc, sa caut. Am asteptat sa mi se-ntoarca ore de la cei carora le-am dat luni. Si daca nu s-a mai intors nici macar o secunda, timpul meu si-a luat zilele. S-a macelarit inainte sa-l omor eu ...cu zile. Inainte sa-l imbolnavesc de tot de canceru` asteptarii si-al sperantei. Timpul asta, singuru` bun ce-mi ramasese , a vazut ca nu stiu sa-l manuiesc. Ca un frate mai mare, ca o mama, ca un Dumnezeu mai mic, mi-a stat alaturi o vreme. Mi-a adus bucurie, m-a trecut prin necazuri, mi-a pus riduri, mi-a adus intelepciune. Mi-a facut daruri cand si cand .Mi-a dat cateodata si branci in noroi. Mi-a adus oameni ambalati in fericire si mi i-a dat fara sa fie Craciunu` sau Pastele. Tot el mi-a luat ce n-am stiu sa folosesc. Cand n-am stiut ce sa mai fac am zis ca le rezolva el pe toate. Ca timpu` stie sa le-aseze cum nu stie inima. Si toate pana intr-o zi. Cand timpu` meu a decis ca nu mai stivuieste nimic. Sa mi le fac singura. Ca stau asa ca o puturoasa si-astept sa-mi faca el ordine in viata. Si-a plecat nemancat, nelinistit, nefericit. M-a lasat sa-l astept si sa-l caut. Acum ma-ntreb de ce nu mi-am iubit timpul, de ce l-am impartit fara noima, de ce l-am lasat sa curga pana n-a mai fost.
Cine-i vinovat Doamne de moartea timpului meu? Ca parca n-as vrea sa fiu victima si inculpata in acelasi timp. Nu vreau sa-mi asum decesul celui mai de pret bun al meu. Cum nici el n-a vrut sa-mi vada inima moarta si s-a sinucis inainte sa ma descompun eu.
Cum am sa mai pot spune vreodata ca a venit timpul meu?
Citat: Marin Sorescu - Pricina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu