Pereti

Nu s-a nascut mut. Nici surd, nici fara maini. Dar ea nu-l aude pentru ca ii tine mainile la urechi inimii. Si-a infasurat in jurul pieptului o banda groasa de uitare si e ca un ranit ce nu si-ar mai desface bandajul de frica sa nu sangereze din nou. Si daca nici un sunet n-ajunge la ea, poate-ar fi bine s-o prinda de mana. Dar i-e frica sa n-o sperie... si n-o atinge. Nici macar c-o floare... desi ar ingropa-o intr-un infinit de petale. Nu-i iese in cale, nu-i pune piedica la nici un colt, nu-i scrie. Ii vorbeste doar in camera lui, cand amintirea ei e si pe scari, si-n prag, pe perna, langa aragaz. Atunci ii spune de toate, ii plange, ii canta, se joaca in parul ei. Si fiindca n-a stiut cand sa-i spuna tot, ii spune cand ea nu-i. I se destainuie, ii cere iertare, ii spune cat o iubeste..... si spera ca si de data asta peretii sa aiba urechi. Sa aiba si gura daca  vreodata, ea va mai pasi acolo si el nu va avea cuvinte.